studenții, sclavii corporațiilor!


IMAG0319treceam ieri pe la universitate și când am ajuns în stația de ratb, văd tag-uit pe perete zicala ‘studenții, sclavii corporațiilor’. e la fel de adevărată ca zicala ‘ce ție nu-ți place, altuia nu-i face’. hai să facem un exercițiu de imaginație da? poate o fi doar un exercițiu de imaginație, dar pot să bag mâna în foc că nu-s departe de adevăr.

vii tare mândru la bucurești. te aduc ai tăi sau iei trenul. ești încărcat de papornițe de la mama ta, în care ți-a pus destulă mâncare pentru toți anii de facultate. și te duci la cămin, te instalezi, te cunoști cu colegii de cutie și te pregătești. te pregătești pentru ce ție ți se pare cel mai mișto lucru ever. ai scăpat de la ai tăi, ești pe picioarele tale. dar chițăi să-ți mai trimită mama o paporniță pe tren, pentru că ai împărțit mâncarea ta cu colegii de cutie și ai terminat-o mai repede. și te duci la cursuri, înveți pe brânci. te duci până la gară după mâncare dar până ai ajuns la cămin ai terminat deja de mâncat ce era mai bun. nu ești zgârcit dar știi că mama ți-a pus ceva bun doar pentru tine.

și vine sesiunea, bani ai cu țârâita. mănânci rolton și eugenii. au început să-ți placă. când prinzi o măgura te simți avut. ai ajuns să cumperi țigări la bucată de la magazinul de lângă maxx că știi tu că dă la bucată. te crezi independent acum, fără stresul provocat de părinți. dar chițăi de foame mai ceva ca șoarecii de cămin.

ai terminat deja doi ani de facultate. ai medii foarte bune pentru că în timp ce alții ieșeau prin oraș și se distrau, tu, pentru că nu aveai bani, stăteai și citeai tot felul de cărți, învățai diferite limbaje de programare și tot ce-ți mai pica în mână. materia pentru facultate ți se părea ușoară și te pufnea râsul când îi vedeai pe colegii tăi cum cad pe capete la examene. acum e rândul tău să râzi. cine râde la urmă, râde mai bine nu? nu! nu e nici sfârșitul și nici timpul să râzi.

se termină sesiunea, toți pleacă dracului cât mai departe de bucurești. la mare, la munte, peste hotare. tu rămâi aici. ai un plan bine pus la punct. vara asta te angajezi. îți faci tu acolo un cv. treci acolo tot ce ți se pare ție mai important și care i-ar capta interesul angajatorului. și începi să le floodezi serverele celor de la ejobs, bestjobs, myjobs, yourjobs, nojobs. aplici la început la chestii pompoase deși știi în sinea ta că n-ai nicio șansă acolo. apoi începi să aplici la ceva mai low. ciudat, tot nu te caută nimeni. te uiți pe cv să vezi dacă ai trecut bine numărul de telefon. căcat! e trecut bine. mai umbli puțin prin cv și începi să aplici iar. ai tăi nu mai au bani să-ți trimită și nici cu mâncarea nu prea mai stau bine. ba dimpotrivă, ar cam avea nevoie de ajutorul tău acum pentru că necazurile din familie le-au mâncat toate rezervele financiare și tare bine ar fi dacă ai putea să îți iei un job și să le mai trimiți și tu puțini bănuți. te cam cuprinde disperarea și speri că job-urile la care ai aplicat aseară să se lase cu ceva.

ai aplicat la 14-15 job-uri cu o seară înainte. primești 3 telefoane și ești invitat la interviuri. o firmă despre care n-ai găsit nimic pe net, o firmă mică și o corporație. îți transpiră palmele de emoție sau de fericire, cine știe și ce mai contează. ai 3 oportunități. între timp, colegii tăi postează poze pe facebook din barcelona. ba chiar vezi la două colege că postează poze din miami, de la ocean. curvele, au plecat cu work&travel și tu trebuie să stai în bucureștiul ăsta infect și să cauți ca disperatul un loc de muncă. las’ că le arăți tu!

primul interviu. cauți adresa pe net. e la dracul în praznic la ieșire din bucurești. ajungi acolo, după ce scapi de câinii de pe stradă, intri în bloc și urci până la apartamentul indicat. marea companie e de fapt formată din 3 oameni. șeful, care stă singur într-o cameră, secretara care e și agent de vânzări și contabilă și ai să descoperi mai apoi că e și hr-istă. ah și mai e un bărbos la biroul din colț care citește un ziar. le zici ce ai făcut în facultate, ce știi să faci, ce vrei să faci și tot ce-ți mai trece ție prin cap. pe tipă nu prea o interesează toate astea. deja te califici pentru post. poți vorbi fluent română + vorbești corect, nu ca ea. vine și șeful ei. se uită la tine, se uită la ea și dă afirmativ din cap. ea îți oferă postul. te poate plăti cu 800 de ron și vrea să știe de când poți începe. cu gândul că mai ai două interviuri, zici pas și te întorci la cămin.

al doilea interviu. tot cauți adresa pe net dar măcar nu mai e la mama dracului. e în militari și ajungi mai repede acolo + că ți se pare mai civilizată zona. ajungi cu 15 minute mai devreme și nu vrei să intri așa repede ca să nu creadă că ești disperat. te uiți prin împrejurul clădirii. clădire de 3 etaje, liniște în jur, pare ok locul, îți zici că ai putea să lucrezi aici. mai ai 5 minute până la ora stabilită așa că intri în clădire. oamenii ăștia au o secretară care e doar secretară. și nu-i zice secretară, îi zice assistant manager. te roagă să aștepți după care te duce într-o cameră și te roagă iar să aștepți. vine o hr-istă, destul de înțepată. ți se pare că nu vrea să te angajeze dar te miri de ce te-a mai chemat la interviu dacă asta e situația. îi povestești și ei ce ai povestit la primul interviu dar cu mai puțin tupeu. te-a intimidat. hr-iștii ăștia cu tehnicile lor. și primești un răspuns pozitiv și vrea să te mai vadă peste câteva zile pentru un al doilea interviu. aici ai 1000 de ron și bonuri de masă. aproape că ai fi acceptat dacă în drum spre ieșire nu vedeai cum își vorbesc angajații între ei și cum tipă unul la altul. zici pas și te duci înapoi la cămin.

al treilea interviu. nu mai e nevoie să cauți adresa pentru că e big ass company. corporația corporațiilor. are sediu la pipera și știi ce înseamnă asta. te gătești bine de tot. îți iei cămașa aia bună, pe care ai purtat-o și la nunta lu sor-ta. doar e singura bună 🙂 ești pregătit sufletește pentru asta. ieși la metrou la pipera și te minunezi de ce clădiri vezi pe acolo. welcome to the high life nu? heh, ai să vezi tu! tipa de la recepție îți zâmbește larg și te conduce în meeting room. în timp ce aștepți și îți lucrezi discursul, vin 2 tipe. hr-ista și posibila ta șefă directă. dai play și îți începi discursul. de unde vii, ce ai făcut în liceu, anii de facultate, bla bla bla. tipele te ascultă interesate și îți pun întrebări adesea pentru a te scoate din comfort area-ul tău. te descurci și îți termini discursul fără să fi zis vreo tâmpenie. slavă domnului! își încep ele discursul despre companie și cu ce se ocupă. se completează una pe alta mai ceva ca doi îndrăgostiți. ele nu-s deloc înțepate și par chiar foarte friendly. îți povestesc ce trebuie să facă un angajat de-al lor ca să aibă succes acolo și pentru a se integra cât mai bine. there is no i in team. aici nu ești singur, nu lucrezi doar tu și nu lucrezi pentru tine. faci parte dintr-o echipă, te comporți ca într-o echipă. îți expun toate aceste reguli și ți se pare fair enough. te mai cheamă o dată la interviu și îți oferă 1400 de ron, bonuri, reducere la nu știu ce clinică și colac peste pupăză, îți oferă și abonament la sală. îți bate inima de nu mai știi de tine. accepți pe loc. căcat, îți vine să le și pupi de fericit ce ești.

programul cică e de la 9 la 6, dar se mai stă și peste program. înghiți în sec și dai din cap că e ok. bagi ca mig-ul. muncești pe brânci pentru a fi remarcat. prietenii și colegii de facultate se întorc din vacanțele lor. te găsesc mutat de la cămin. mutat într-o garsonieră pe la gorjului. doar pe aia ți-ai permis-o și vrei și tu acum să stai singur. vor să te scoată la bere, să-ți povestească pe unde au fost, ce au făcut, cum s-au distrat. vor să le povestești și tu ce ai făcut toată vara, pe unde ai umblat și tu și chestii. acum îți permiți să mergi la o bere în centru, nu ca înainte la pub-urile de lângă cămin. nici nu vrei să te mai gândești la vremurile când stăteai pe băncuță cu băieții și dădeați pe gât un pet de bere. ai bani. dar e luni și ai multe de făcut azi. nu termini și le lași pe marți. marți apar altele și iar pleci de la birou la 10. prietenii tăi își dau check-in la bere, la film. te roade. s-a făcut miercuri și abia azi ai reușit să ieși mai repede. prietenii tăi merg la film în vitan. tu mergi în plaza că e mai aproape de tine și ajungi mai repede acasă. mergi cu colegii de la birou. nu-ți plac toți dar asta-i viața. joi ești iar acolo, pe baricade. vineri tot acolo ești dar măcar știi că s-a sfârșit pe săptămâna asta. ai vrea să ieși și tu în oraș dar ești epuizat după o săptămână în care ai băgat ca ultimul salahor și ai văzut că vineri, înainte să pleci, șeful nu era prea mulțumit de munca ta. morții lui de dictator, te sclăvește, îți zici în gând. și ieși sâmbătă pe afară, dar ți-e frică să exagerezi pentru că nu ești sigur dacă îți revii la timp și nu vrei să te duci obosit luni la muncă.

și cam asta e activitatea ta pentru următorii ani. ți-ai băgat picioarele în ea de viață personală. te axezi pe carieră și atunci când te vei realiza, îți vei găsi și gagica aia pe care o meriți. schimbi iar prefixul și ai ajuns la 30 de ani. ai ajuns managerul departamentului. muncești și mai mult acum. și faci exact ce ție nu-ți plăcea să ți se facă, zicala aia de sus. ți-ai găsit o gagică care lurează pentru aceeași companie dar e la alt departament și la alt etaj. și ea bagă tot ca mig-ul. veniți împreună acum, aveți mașina voastră. veniți împreună dimineața și plecați împreună seara. în drum spre casă, în aglomerație, vă povestiți tot ce vi s-a întâmplat în ziua respectivă. când ajungeți acasă faceți cu schimbul la duș și aia e. vă culcați pentru că mâine mergeți iar acolo. la a doua voastră casă. la a doua voastră viață. și uite așa, ai ajuns la 35 de ani, ai două vieți și nu-ți place niciuna. îți cam vine să pleci așa în lume, fără să lași vreun bilețel. să pleci pur și simplu.

studentule, asta e viața pe care vrei să o ai?

 

Razvan says:

am inteles acum unde bati, si da ai mare dreptate, si eu personal chiar daca imi caut un job momentan clar nu imi doresc sa fac din asta o rutina si sa intru in mediul acesta bolnavicios si sa raman acolo, nu imi doresc in mod clar sa depind toata viata mea de un loc de munca, dar ramane de vazut.

bubu says:

he, he….varianta fericita!

Sarah Key says:

Hehe, cam trist si cam adevarat, trebuie neaparat sa apara ceva in toti anii astia care sa te scoata din sistem, problema e ca, odata ajuns acolo, nu mai vezi alternativele, pentru ca esti invatat sa te uiti numai in sus la ierarhia din firma si sa incerci sa mai urci o treapta anul asta, una anul urmator… Uiti sa mai privesti pe orizontala, uiti sa mai ai hobby-uri sau dorinte adevarate pe plan personal, pentru ca esti ocupat sa aduni bani pentru viata de dupa… de dupa ce? de dupa corporatie? Eu una gasisem compromisul asta in facultate cu un job part time care ma lasa sa am viata personala si ma ajuta si sa o intretin. De un an lucrez la full time si se simte diferenta. Dar mai am o luna si ies, ma simt mai rau ca detinutii… Spor la viata!

Razvan says:

Ok ai mare dreptate in ceea ce ai scris mai sus, dar totusi daca tu chiar nu ai bani ca prietenii tai sa pleci la mare / munte / alta tara, si nu ai bani nici sa o duci decent sa poti sta cu prietenii / prietena etc. prin oras sau ceva, ce crezi ca poti face altceva decat sa iti cauti un Job? Crezi ca e ok sa stai boschetar pe la 20 / 21 / 22 de ani?

Scriu asta pentru ca eu sunt fix in postura descrisa de mai sus de a ramane pe vara aici pentru un Job, si in mare parte ai dreptate, in cazul in care iti faci un stil de viata din asta, dar sunt si multi factori care nu prea iti permit sa faci altceva.

radu says:

răzvan,
cu părere de rău, observ că nu ai înțeles unde băteam cu acest articol. explic aici pentru că e posibil să mai fie și alții în aceeași situație. nu e vorba că nu trebuie să-ți cauți un job. e chiar de bun simț să faci asta, să-ți câștigi existența, să fii de folos comunității în care trăiești.
nu am nimic nici împotriva corporațiilor. e vorba de oamenii care ajung să își îngroape viața la locul de muncă. oamenii care nu mai au timp de nimic pentru că își dedică tot timpul lor acelui job și ajung după câțiva ani să regrete calea pe care au ales-o.
muncim ca să trăim sau trăim ca să muncim?

radu says:

să înștiințăm tipografiile, să mărim tirajul
să dăm sfoară în țară,
pe noi, corporația nu ne omoară.

Șerban says:

Un articol bun de tipărit în vreo 19 milioane de exemplare. Bravo, Grecule! 🙂

Ned32News says:

Apreciez atat subiectul cat si stilul discursului 🙂