prima campanie în care vreau să mă implic este cea a celor de la blogalinitiative și a celor de la salvați copii. pentru asta nu vreau să primesc vreun premiu, nu vreau să-mi fie recunoscut aportul, nu vreau să ajung în top. este o campanie la care vreau să particip doar pentru simplul fapt că sper astfel, undeva acolo, cineva care citește, să-i rămână bine întipărit și să gândească de două ori atunci când vrea să-și lovească copilul. pentru asta nu voi vorbi din emisiuni tv sau articole citite în ziar. voi povesti copilăria mea.

acum am 24 de ani, mâine-poimâine fac 25 și copilăria pot să zic că a trecut de mult pe lângă mine. că mă mai copilăresc eu din când în când, ar trebui luat ca bonus. am văzut atâtea și atâtea filme americane în care viața de familie era prezentată în culori foarte roz. toate erau bune, membrii familiei se înțelegeau, aveau fel de fel de activități împreună. aveam colegii de bloc, cu care ieșeam la ‘perețica’ sau la un fotbal printre mașinile parcate în spatele blocului. și îmi povesteau ba de una, ba de alta. și din toate poveștile astea reieșea că și viața lor tinde să se asemene cu viața celor din filme. mă bucuram pentru ei, dar muream de ciudă că la mine nu e la fel.

ca băiat, atunci când ești mic, vrei să ajungi ca tatăl tău. cel puțin așa era în cazul meu. repet, cât am fost mic. și era modelul meu. dar treptat, mi-am stricat părerea despre el. nu mai era eroul meu.

nu am fost un copil strălucitor. la școală, eram cam de nota 7-8, învățam cât să nu fiu ultimul din clasă dar nici nu aveam tragere de inimă să fiu primul. mă mulțumeam cu notele alea, aveam alte preocupări. dar i-am dat destule motive tatălui meu să fie mândru de mine. nu mi-a zis asta niciodată. pentru un copil, să îi spună părintele lui că e mândru de el, e mai valoros decât o medalie, un trofeu sau o diplomă. vă rog să mă credeți, să primești toate astea dar să nu primești acel ‘sunt mândru de tine fiule!’ e degeaba.

de toate astea, am trecut, mai greu sau mai ușor, am trecut. a fost mama acolo să zică ce trebuia și pentru tată. dar cu timpul, tata, pe lângă faptul că nu a apreciat nimic din ce-am făcut, lucru care m-a durut sufletește foarte mult, a vrut să mă doară și fizic. și astfel, amețit de paharele de alcool, a început să mă bată. a început să dea în ce a creat. să dea în cineva care a crescut sub ochii lui. acela a fost momentul în care el m-a pierdut. din acel moment el nu a mai fost pentru mine un tată. loviturile m-au durut foarte tare, dar și mai tare m-a durut gestul. probabil, într-un viitor îndepărtat, îl voi putea ierta, probabil.

acum, la 24 de ani, plecat de acasă și mutat cu ileana, mă gândesc la cum mi-aș crește eu copiii. acum am alt model de tată în cap. pe fratele meu. mă uit la el cum e cu cei doi băieți ai lui, plin de dragoste și atenție pentru ei doi. sebi și mihuț sunt niște copii foarte norocoși.

și totuși, într-un fel, mă simt nevoit să-i mulțumesc tatălui meu pentru tot ce mi-a făcut. a fost modelul perfect de ‘așa nu‘. începând cu momentul când, în spital fiind, așteptând să se nască, îl voi lua în brațe pentru prima dată și până voi închide ochii de tot, voi face tot ce pot să fac pentru copilul meu. voi face tot ce îmi stă în cale să-i ofer ce vrea și are nevoie. va ști că sunt mândru de el, pentru că îi voi spune asta de fiecare dată când îmi va oferi ocazia. el va fi bucuria vieții mele.

sunt unul din cei care spun ‘stop violenței împotriva copiilor‘.