încă de anul trecut îmi propusesem să fac treaba asta! vreau să scriu despre toată experiența asta, ca să-mi fie mai ușor și mie, să nu fiu nevoit să povestesc fiecăruia în parte despre cum a fost. nu o să fie scurt, așa că să nu te aștepți să-l citești pe tot odată și chiar te sfătuiesc să nu faci asta, mai fă-te și tu că muncești, că presupun că ești la birou. o să găsești aici detalii și despre drumul pe bicicletă de la bucurești până la cluj, despre cum ne hodineam prin pensiuni și câteva chestii despre electric castle, dar nu o să insist prea mult cu asta pentru că au făcut-o alții care îs mai autorizați decât mine.

am fost 4 oameni, care cu ajutorul celor de la mainoi am reușit să avem parte de această experiență:

radu, 26 ani (fost curier pe bicicletă în danemarca- ne-a tot menționat asta pe drum). e din cluj, dar își duce traiul în bucurești.

tudor, 32-33 de ani, nu mai țin minte exact. tot din cluj e și tipul, cu experiență gârlă de mers pe biclă.

eugen, 37 de ani, bucureștean, plimbăreț din fire, a vizitat india, vietnam și multe altele.

și eu. 28 de ani, biciclist prin bucurești

ziua 1. bucurești – comarnic 

sâmbătă dimineața ne-am strâns cei 4 șmecherași la victoriei. radu, euzen, tudor și cu mine ne îmbrăcam și ne dezbrăcam de tricourile asociațiilor pe care le susțineam. dacă inițial era vorba să ne strângem la 5, până la urmă am făcut-o la 6 și am plecat pe la vreo 7 jumătate. ce ne mai place să pozăm. 

în cele din urmă ne-am pornit, dar prima oprire a venit mult mai repede decât ne-am fi așteptat: corbeanca. prima pană și primul cauciuc care trebuie schimbat. am rezolvat repede și ne-am întors la drum. am ajuns în cele din urmă la ploiești, unde ne-am oprit fix în spatele carrefourului de acolo și ne-am apucat de halit. probabil cea mai bună homemade pizza pe care am mâncat-o vreodată este făcută de mama lui eugen. absolut genială, mănânci o felie și ești full pentru restul zilei. i-am dat blană și pe beri, am băut de zici că eram la vreun party și când am văzut că s-a cam risipit umbra, am pornit iar la drum. în prima zi am făcut cele mai multe prostii: ne-am grăbit ca să recuperăm orele pierdute de dimineață, ne-am oprit într-un complex comercial pentru că ne rupea soarele de pe cer, în loc să ne oprim într-o zonă verde și umbrită, am băut câteva beri de fiecare și ne-am pornit la drum.

după încă vreo 30-40km ne-am oprit iar, la un birt de data asta, ne-am hidratat cu bere, ne-am așezat toți 4 pe o bancă și am rupt-o. când am plecat de acolo, eu am plecat de parcă ne alerga cineva și am uitat rucsacul acolo. m-am întors după el, normal.

în cele din urmă am ajuns în comarnic și ne-am cazat la o pensiune acolo, deși ne propusesem inițial să facem asta în bușteni. dar cine dracului mai avea chef, putere și picioare să pedaleze ditai dealul ăla până acolo? comarnic suna just dandy în momentul ăla. ne-am spălat echipamentul, l-am dus în camera cu boiler a pensiunii și cam aia a fost prima zi.

ziua 2. comarnic – făgăraș

la fel ca în prima zi, ne-am propus să plecăm la 7, dar ne-a prins ora 9 în fața pensiunii. ne-am făcut iar niște poze, am tras și un filmuleț și în cele din urmă ne-am făcut curaj și am plecat la drum.

asta a fost ziua extremelor. începutul a fost foarte greu, finalul a fost o plăcere. a fost ziua în care am prins cea mai mare viteză de pe întregul traseu, 60km/h, pe serpentine. a fost ziua în care am făcut cunoștință cu țăranii care se duc la munte, pentru distracție și aer curat. ideea e următoarea, oameni buni: dacă vă duceți la munte pentru aer curat, dar lăsați în urma voastră doar gunoaie, acel loc în care voi mergeți să respirați aer curat, va deveni o groapă de gunoi. oamenii cară după ei sticle pline și rucsaci plini cu mâncare, dar le este greu să le care înapoi goale, pentru a le arunca la gunoi. a fost ziua care m-a scârbit cel mai mult, pentru că îi vedeam cum treceau cu mașinile pe lângă noi și aruncau pe geam diferite gunoaie. tâmpiții erau cu numere de bucurești sau de ilfov. a fost ziua în care tudor iarăși a avut probleme cu bicla, de data asta având nevoie de o spiță. ne-am mobilizat și până la urmă ne-am descurcat. 

a fost ziua în care totuși am dat și peste oameni, peste sufletiști, peste fix de cine ai nevoie ca să-ți revină speranța că nu e totul de căcat. când am ajuns în râșnov, am vrut să mergem iarăși la un birt în sat, dar până să ne pornim, a ieșit un tataie la poartă și ne-a invitat la el în curte, la umbră. am băgat o câmpenească, am discutat cu tataie despre viață și eu am băgat un somn scurt pe iarbă la el. în tot acest timp noi (cei doi radu și eugen) am mers cu direcția făgăraș, unde plănuisem să ne întâlnim cu celălalt membru al echipei, tudor, care avusese o problemă în sinaia și na, a parcurs distanța aia pe cont propriu. după ce am plecat din râșnov și ne îndreptam spre făgăraș, ne-am oprit în parcarea unui lidl unde erau vreo 15-20 de cehi cu autocarul și o remorcă plină de biciclete. oamenii erau veniți la făcut trasee. normal că am mai băut și acolo câteva beri și când deja ne pregăteam să plecăm, ne trezim cu tudor că îi dădea bice în drumul lui spre făgăraș. după ce am întregit echipa, am pornit la drum spre făgăraș. aveam o finală de văzut, dar nimeni nu mai avea energie pentru ea. când am ajuns în făgăraș am căutat repede o pensiune, ne-am făcut bine meritatele și necesarele dușuri, ne-am spălat iarăși echipamentul și după câteva discuții despre traseul ce urma să-l facem în următoarea zi, i-am dat cu pișcaua la somn.

ziua 3. făgăraș – ungheni

în ziua 3 am urcat de ne-au luat toți dracii, am avut drum foarte accidentat, prin sate uitate de lume, dar în care simplitatea îți făcea cu ochiul și te făcea să te oprești. în ziua 3 am făcut pană și am mers vreo 4km pe jos, până i-am ajuns din urmă pe cei 3. după 1h în care băieții s-au ocupat de pană (pentru că eu habar n-aveam ce trebuia să fac și le mulțumesc maxim că m-au ajutat atunci), i-am dat bice până în sighișoara, care era locul în care făceam pauză. tot în ziua 3 mi-am dat seama încă o dată când de tâmpită e presa românească și cât de disperată este după senzațional. până să ajung cu bicicleta pe șosea, aveam proasta impresie, formată de tv și ziare, că tiriștii îs niște lepre de oameni, buni de nimic. ok, poate că au și ei scursurile lor, orice meserie are scursurile ei, dar ăștia îs civilizați like a mother fucker în trafic. frate, ăștia ne ocoleau pe șosea, singurul moment prost era când din sens opus venea un tir, pe sensul meu venea alt tir. știi ce făceau în cazul ăsta? ăla de pe sens opus mergea foarte aproape marginea drumului și astfel îi lăsa liber tirului de pe sensul meu să meargă cât mai departe de mine. asta înseamnă bun simț în trafic și conștientizare. oamenii ăștia călătoresc mii de km în afară, unde oamenii care pleacă la drum lung cu bicicleta îs mai des întâlniți. la polul opus tiriștilor sunt oamenii care au jeepuri. nu toți, dar majoritatea lor au fost niște nenorociți care nu dădeau doi bani pe noi și încercau chiar să ne fută traseul. depășeau de pe contrasens și treceau razant pe lângă noi, care eram pe marginea sensului nostru și tot ei erau ofuscați că ce căutăm pe drum. acești oameni se suie într-un jeepan doar pentru siguranță. dacă îi pui să stea într-un  tico se sperie. dacă ai nevoie să te urci într-un jeep ca să ai siguranță pe șosea, nu ai ce căuta la volan.

a 3-a zi a fost cea în care curul meu n-a mai suportat traseul. am avut o șa foarte proastă pe care am dat foarte puțini bani, dar pentru care am plătit cu vârf și îndesat pe traseul spre cluj.
a fost ziua în care atunci când am ajuns la ungheni, ne-am băgat și bicicletele în cameră, de frica celor care stăteau pe lângă pensiune. când ne întorceam de la magazin am fost preveniți de tipul de la recepție că i-au auzit pe aceștia că în noaptea aia ne lasă fără biciclete. mai aveam puțin până la destinație așa că n-avea rost să riscăm aiurea să vedem dacă tipul are dreptate sau nu.

ziua 4. ungheni – cluj

asta era ultima zi, era ultimul șuc pe care trebuia să-l dăm și ajungeam în sfârșit în cluj. ne-am propus încă de cu seară să ne trezim devreme și până la prânz să ajungem acolo. la 5 dimineața deja ne strângeam în fața pensiunii și ne pregăteam de plecare.

de ce zic mai sus că am plătit cu vârf și îndesat pentru șaua aia ieftină? pentru că timp de 3 zile i had no bonner! prostia aia de șa mi-a oprit circulația sângelui și instalația rula pe 0. nici n-aveți idee ce panică mi-am luat. așa că, frate, dă bani buni pe echipamentele bicicletei tale, ca să nu ajungi să dai bani buni pe echipamentele tale, if you know what i mean. dar despre asta îți voi zice în rândurile de mai jos, momentan vreau să vorbesc despre altceva. eu la sfârșitul lui mai am avut un accident de bicicletă, amețit fiind, am intrat full speed ahead într-un stâlp. nu a fost doar vina mea, dar a fost vina mea că n-am putut evita accidentul. oricum, durerea mi-a trecut, încet-încet mi-am revenit, dar am rămas cu probleme la ligamentele interioare. înainte să plec spre cluj, m-am dus la un doctor și i-am cerut ăstuia ok-ul pentru acest trip. mi-a zis că el chiar recomandă mersul pe bicicletă și înotul, așa că din partea lui am verde. dar să fiu atent și în cazul în care mă apucă durerile alea mari, să nu fac pe cocoșul și să-mi dau seama când e cazul să renunț. aceleași sfaturi le-am primit și de la alexandra. la vreo 52km distanță de cluj mă apucă cele mai mari dureri de genunchi, pe drum plat. m-am trântit la pământ de durere și am decis să nu mai forțez, pentru a nu agrava situația. radu și tudor erau deja în față, în apropierea mea fiind doar eugen. m-a ajutat să mă urc într-un autobuz care mergea până în luduș. de acolo am reușit să mai pedalez vreo 5km după care a început să mă doară de data asta și mai tare. m-am enervat rău de tot că fix aproape de final mi-am bușit genunchiul, dar am zis că mai bine să ajung în cluj și să merg la festival, decât să ajung în cluj și să merg la spital. am luat trenul pentru restul drumului. i-am așteptat pe băieți în centrul clujului. ei au reușit: până la prânz au fost în cluj!

de aici a început sărbătoarea. ore întregi la terasă, băutură peste băutură, ba terasă în piața muzeului, ba terasă pe marginea someșului. era timpul să ne răsfățăm după atâta drum. and we did!

am stat la cămin cu un tip la vreo 25 de ani care citea biblia. mie personal mi s-a părut ciudat rău treaba asta, nu prea pot să zic că am văzut tineri care să mai citească genul ăsta de cărți. poate doar la bunici la țară, la adunările alea de penticostali sau ce se vor ei a fi. joi dimineață trebuia să ne adunăm la sala polivalentă, aia veche, și de acolo să plecăm cu toții spre bonțida. acum ne bucuram și de prezența marelui și inestimabilului luciaaaaaan măruță sau mândruță. partea proastă a fost că joi dimineața a fost o dimineață destul de ghinionistă pentru câțiva dintre ceilalți eco ambassadori. zilele epuizante, sutele de km pentru fiecare au început să-și spună cuvântul și oamenii nu mai aveau aceeași viteză de reacție, nu mai aveau aceleași reflexe și au început accidentările. 4 din cei 30 au suferit mici și mari accidente, dar toți sunt teferi acum și probabil că-și continuă viața bine mersi.

despre electric castle 2016

așa cum am zis și la început, eu nu o să-mi dau prea mult cu părerea despre festival în sine, ați văzut și oricum ați comentat atâta pe tema asta că nu prea mai am ce zice, de bine sau de rău. eu am stat până sâmbătă acolo, nu pot să zic că am prins prea multă ploaie, pentru că abia sâmbătă seara s-a rupt cerul peste ei. anul ăsta au făcut niște poteci din lemn, mai niște fâșii de cauciuc prin găurile de anul trecut și până sâmbătă a arătat destul de decent totul. dar hai să fim serioși, acum când zici electric castle, te aștepți deja și la nămol, la ploaie și la tot ce ține de treaba asta. dacă te duci așa cu nasul pe sus, fără să fii pregătit, păi vina cui e? și încă o chestie, nu ar fi mișto nici să acopere totul pe acolo, la urma urmei este un festival în aer liber, un alt festival la care te reconectezi cu natura. mi-a plăcut o postare de-a tipului care probabil organizează electric castle-ul:

și chiar te rog să te mai uiți la postările tipului, e băiat cu umor la el. oricum, dacă o să vadă și el articolul ăsta, pot să fac pariu cu el că următoarea chestie cu care vă va surprinde electric castle 2017 va fi zona de free wifi, în zona scenelor sau a food courtului, că deh, doar nu o să-ți pună wifi la camping ca să nu mai ieși din el. au fost enșpe mii de prize, oamenii erau conectați 24/4.

o altă chestie legată de electric castle: la wc-uri era pusă o poză în care erai rugat să nu te piși în natură ci la wc 

pentru că vezi dom’le dăunează solului și apei subterane. îndemnul nu e rău, dar motivația este greșită. m-am documentat și ce-am descoperit: oamenii s-au luat după cei de la glastonbury. același gen de festival, aceeași bătaie cu noroi, dar nu chiar atât de asemănător. băieții de acolo au avut nevoie de treaba asta deoarece distanța de la sol până la apa subterană este incredibil de mică acolo, situație care nu era asemănătoare cu cea de la bonțida. cine vrea să se mai documenteze pe acest subiect, feel free to google it.

și în încheiere vreau să vă arăt ce mi-a plăcut cel mai mult la acest festival:

1. călin! și dacă și pe tine te lovește poza asta la fel cum m-a lovit pe mine, urmărește-o pe creatoarea minunii, sabina 🙂

2. și cum nici fetele nu se lasă mai prejos, iris zâmbește larg și reprezintă sexul frumos cu brio 😀 pe iris o stalkuiește nico cu poze 😉